Poems by Cosmin Perța
|
Pandemic postlude I Nimic nu s-a clintit în cerul acesta de gheață carbonică, Inima mea. Aceeași lume mizeră, aceeași vară toridă, munți de PET-uri peste O vegetație timidă. Ne umplem rezervoarele cu petrol să căutăm izbăvirea, Ne-așternem la drum, sute și mii de kilometri de ceață-nainte, Fără nicio siguranță, fără niciun viitor, Doar senzația aceea de uscat din esofag, Doar picioarele care oscilează mecanic între ambreiaj și accelerație, Amintirea unei copilării oarecare ce se derulează cu repeziciune la Liziera privirii, în colțul de fugă al ochiului. Masca mea este pielea mea, voi intra în casele voastre și nu mă veți recunoaște. Vom mânca și vom bea împreună, îmi veți spune istorioare cu copiii voștri și Eu voi zâmbi amuzat, vom deschide a treia sticlă de vin și cu ochii mici și Împăienjeniți mă veți privi ca pe un drag și vechi prieten Și nu mă veți recunoaște. Nu există salvare, deși ne amăgim în fiecare dimineață că e acolo, Pentru a avea putere pentru încă un croasant și o cană de cafea, Pentru alte 8 ore de muncă. Ne amăgim că există solidaritate, pentru a nu ne simți atât de inutili și abandonați, Ca în primele secunde de viață, când doctorul taie cu foarfeca chirurgicală Cordonul ombilical. Dar voi nu mă cunoașteți. Masca mea e toată existența mea, o serie continuă de prefaceri și eschive Menite să mă protejeze de voi, rasă de ucigași slinoși, Care crede că totul li se cuvine. Nu suntem prieteni și nici nu vom fi, singurul meu răspuns e drumul. Călătoria perpetuă, dintr-o lume în alta, dintr-o viață în alta, dintr-o impostură în alta. Departe de voi și apucăturile voastre psihopate. Departe de lumile pe care le-ați construit Pe cadavre. Ambreiaj și accelerație. Nimic nu contează. Doar fisurile tot mai adânci și mai dese Din cerul acesta de gheață carbonică, Inima mea. II Am trecut pe lângă școala cu igrasie în care ne-am pregătit pentru viață, Pe lângă parcurile în care sporovăiam despre cel mai bun viitor posibil Cu scântei în priviri, Pe lângă apartamentul înghesuit în care ne-am crescut copiii, Și toate sunt goale și triste acum. Niciun trecut și niciun viitor, Doar un prezent infinit și fără de șansă. Ca nemuritorii aceia din filme care după sute și sute de ani se roagă Să moară cumva Pentru că nu mai pot suporta. O baltă proteică în care viața se naște-ncontinuu, Dar totuși, nu este viață. O rază rătăcită de soare pe un perete umbros acoperit de iederă, Vezi micii acarieni cum se ascund din calea ei, îngropându-se adânc în tencuială, Vezi toată istoria acelui perete, Cu toate poveștile pe care le-a ocrotit zeci de ani, Măcinată și aproape de prăbușire Și nu-ți mai spune nimic. Un portret al unui bărbat îmbătrânit prematur Sprijinit de geamul spart, privind în exterior. Și portretul ei, de cealaltă parte, sprijinit de o cutie de tablă răsturnată, În care un buchet de flori uscate de câțiva ani buni încă palpită. Ea se uită înăuntru. Ea zâmbește din ramă Și pânzele de păianjen se-adună concentric în jurul ei, Lăsându-i doar zâmbetul acela plin de încredere la vedere. Te strecori înapoi prin ierburile sălbatice ce-ți ajung până la brâu, Te strecori ca și cum ai fi vrut să nu vezi nimic, Ca și cum ai greșit și ai acționat o zonă melancolică din creier De care în noua viață nu mai ai nevoie. Fiecare pe cont propriu, Fiecare doar pentru el. E singura soluție rațională. O tristețe inutilă. O amintire inutilă. Totul trebuie uitat Și totul trebuie să fie lipsit de emoție în noua ta viață Pentru a supraviețui. Pentru a Supraviețui. Pentru A Supraviețui. Pandemic Postlude I Nothing stirred in this dry ice sky, My heart. The same miserable world, same unbearable summer, plastic mountains over Bashful vegetation. We fill the gas tanks to seek deliverance, We begin down the road, hundreds of thousands of kilometers of fog ahead, No certainty, no future, Just the feeling of a dry throat, Just the feet monotonously oscillating between the clutch and the gas, The memory of an average childhood on fast-forward at the edge of sight, in the corner, the vanishing point of the eye. My mask is my skin, I’ll walk into your houses and you won’t know it’s me. We’ll eat and drink together, you’ll tell me all about your children and I’ll smile in amusement, we’ll open the third bottle of wine and, with shrunken, glazed over Eyes, you’ll see me as a dear old friend Without knowing it’s me. There is no way out, although every morning we convince ourselves that there is So we can eat another croissant, drink another cup of coffee, Work another 8 hours. We convince ourselves that there’s solidarity so we feel less dispensable, abandoned, Like in the first seconds of life, when the doctor cuts the umbilical cord With surgical scissors. But you don’t know it’s me. My mask is my entire existence, a perpetual series of faking it and dodging Trying to protect myself from all of you, a race of murderous scum Who feel entitled to anything. We aren’t friends and we never will be; the road is the only answer. Travelling endlessly from one world to the next, one life to the next, one fraud to the next. Far away from you and all your psychotic successes. Far away from the worlds you’ve built on dead bodies. Clutch and gas. It doesn’t matter. There are only the deepening and sprawling cracks In this dry ice sky, My heart. II I passed the school with black mold where we prepared ourselves for life, Next to the parks where we buzzed about the brightest future With a twinkle in our eyes, Next to the crowded apartment where we raised our children, Where now everything’s empty and somber. No past and no future, Only an infinite, hopeless present. Like those immortals in movies who beg after hundreds of years To die somehow Because they can’t go on. A protean puddle which continually gives life. But it isn’t really life. A stray beam of sunlight on a shaded wall covered with vines, You see the small mites hiding in its path, burrowing deep into the mortar, You see the whole history of the wall, All the stories it boarded up for years and years, Corroded, ready to collapse, It doesn’t mean anything to you now. A portrait of a man aged beyond his years Propped up by a broken window, looking outside. And her portrait, on the other side, held up by a tin box turned over With a bouquet of flowers, dried up for years but still pulsating. She looks inside. She smiles in the frame And the spiderwebs spin in circles around her, Covering everything but her confident smile. You slide back through the wild grass up to your waist, You slide as if you were trying not to see anything, like you got it wrong and turned on a melancholy area of your brain Which you won’t be needing in the new life. Everyone on their own, Every man for himself. It’s the only rational solution. Sorrow worthless. Memory worthless. Everything needs to be forgotten And everything needs to be emptied of emotion in your new life To survive. To Survive. To Sur Vive. translated from the romanian into english by Andrew Davidson-Novosivschei |
Cosmin Perța was born in Viseu de Sus, Maramures, in 1982. He is a poet, prose writer, drama writer and essayist. He graduated from the Literature Faculty of the Babes-Bolyai University in Cluj. He went on to take an MA in Contemporary Literature at Bucharest University, followed by a PhD with a thesis on the subject of the fantastic in East-European literature. His poems have been translated into eleven languages and some of his novels are currently being translated into four languages. In the Romanian and foreign press there are more than three hundred reviews and references to his work. In the last ten years he has been awarded some of the most prestigious Romanian literary prizes.
|
